Nastere cu doula

O sa va povestesc – pe lung – experienta mea de a ma pregati pentru nastere, cum a pornit travaliul si cum am nascut insotita de o doula .

Vestea venirii pe lume a primului nostru copil ne-a umplut de bucurie pe mine și pe soțul meu. Fiind prima mea sarcină, recunosc că nu eram deloc conștientă de responsabilitățile pe care o să le am ca mămică și cu atât mai puțin de dificultățile pe care noua postură le implică. Eu radiam de fericire, m-am bucurat pe deplin de perioada sarcinii, eram mândră că sunt gravidă și, evident, așteptam cu nerăbdare fiecare control pentru a-mi vedea puiuțul. În ciuda unor neliniști pasagere, pe care cred că le experimentează majoritatea graviduțelor, (de genul: Oare ce să mănânc să nu-i fac rău bebelușului? Nu ar trebui să muncesc mai puțin și să nu fac efort ca nu cumva să pierd sarcina? etc. ), am resimțit o stare de liniște interioară, de emoție profundă pe tot parcursul sarcinii și da, pot să spun cu maximă sinceritate, am adorat să fiu gravidă.DSC_0183

Totuși, în ciuda inconștienței despre care vorbeam mai sus, am început să mă informez cu seriozitate despre evoluția sarcinii, despre naștere, despre creșterea copilului. Am consultat cărți, broșuri, am citit multe articole pe Internet și, pentru că mi se părea că nu e suficient, am decis să mă înscriu la niște cursuri pentru graviduțe. După îndelungi căutări, prin luna iulie 2012, eu și soțul meu ne-am prezentat conștiincioși la Cursul de Puericultură, unde am cunoscut-o pe Ana, educatorul prenatal, și cred că a fost marele nostru noroc că am întâlnit-o. E o persoană deosebită, care ne-a ajutat în foarte multe situații, mai mult decât au făcut-o toți medicii și toate asistentele pe care le-am avut în jurul meu în timpul nașterii și după naștere. La curs, am aflat multe informații legate de îngrijirea copilului, alimentație, probleme de sănătate ale bebelușului etc., care chiar mi-au folosit ulterior. De altfel, îmi amintesc că, după ce am ajuns acasă cu micuțul, stăteam cu agenda lângă mine și citeam notițele de la curs. E adevărat că puteam să aflu multe din acestea și din alte surse, dar fiind, la rândul meu, profesoară, știam că nimic nu se compară cu informațiile transmise direct. În plus, Ana e un foarte bun pedagog, e o persoană caldă, deschisă, cu experiență, deoarece are și ea o frumusețe de fetiță, cursurile au avut și momente amuzante, am cunoscut și alte viitoare mămici și viitori tătici…a meritat fiecare după-masă petrecută acolo. Mai târziu, în octombrie, pentru că se apropia momentul nașterii, m-am înscris și la Cursul Lamaze de pregatire pentru nastere, tot la Ana. Acest curs m-a pregătit în mod real pentru nașterea propriu-zisă, încât pot spune că, în momentul declanșării travaliului, cunoscând atât de bine toate semnele și etapele, am fost mai calmă decât mi-aș fi închipuit că aș putea fi vreodată în asemenea situație. După curs, am vorbit cu Ana și i-am spus că m-am gândit la varianta ca ea să fie lângă mine la naștere, în calitate de doula. A fost de acord și am stabilit să ne întâlnim pentru a discuta detaliile legate de naștere. Am avut o primă întâlnire la ea acasă, ne-a explicat ce va face în calitate de însoțitor la naștere și mi-a sugerat să îmi anunț medicul în legătură cu intenția mea de a o avea pe Ana lângă mine în sala de naștere (asta deoarece, la noi, personalul medical este încă destul de reticent la ideea ca gravida să fie însoțită în sala de naștere…eu sper într-o schimbare a acestei mentalități). Din fericire, medicul meu nu s-a împotrivit dorinței mele. Trebuia să ne mai vedem o dată cu Ana, ca să discutăm efectiv despre naștere, despre procedurile medicale pe care le doream, despre cât de mult vroiam să se implice ea ca doula. Nu am mai apucat însă.

În dimineața zilei de 19 noiembrie, când mi s-au rupt membranele, mi-am calculat rapid pașii pe care trebuia să-i fac în continuare, fără a intra în panică, în ciuda faptului că micuțul nostru, care trebuia să fie cadoul familiei de Moș Nicolae, a hotărât să își cunoască părinții cu vreo 2 săptămâni mai devreme. Cu toate că eu și soțul meu ne aflam la Alba Iulia, la părinții noștri, iar eu plănuisem demult să nasc în Cluj, pentru că acolo locuim, am încercat să rămân rațională și să nu mă stresez foarte tare. Am mers în Alba la urgențe, iar un doctor morocănos mi-a spus că nu o să nasc prea curând, deci pot pleca la Cluj pe propria răspundere. Deși era 5 dimineața și o ceață de puteai să o tai cu cuțitul, am pornit curajoși spre Cluj. Contracțiile erau foarte slabe și rare, așa că tot drumul ne-am amuzat de situația noastră și de disperarea părinților pe care i-am lăsat acasă. Am sunat-o pe Ana, care mi-a răspuns cu promptitudine, chiar dacă era așa de dimineață. Recunosc că am fost destul de neliniștită când mi-a spus că nici ea nu e în Cluj, ci în Sibiu, dar m-a asigurat că va ajunge la Cluj și va fi lângă mine. Mi-a reamintit la telefon că nu e nevoie să mă grăbesc spre spital dacă nu mă simt rău, ci e mai bine să stau acasă până când începe travaliul activ. Așa am și făcut, dat fiind faptul că spitalele nu sunt chiar locurile mele preferate, pe când acasă mă simt în largul meu. La ora 7 am ajuns acasă și m-am relaxat cât am putut.  E foarte interesant cum îmi aminteam deodată tot ce ne spusese Ana la curs: cum să respir, care sunt fazele prin care trec în fiecare clipă…era ca și cum totul era previzibil și chiar nu am fost speriată. De aceea, eu le-aș sfătui pe toate viitoarele mămici să se informeze în legătură cu ceea ce urmează să li se întâmple, deoarece în acest fel, cred eu, se diminuează considerabil stresul nașterii. Până la ora 10, când ne-am hotărât să plecăm la spital, am făcut duș, am mâncat puțin, am stat în pat, am sărit pe mingea de travaliu și am povestit. În tot acest timp, am vorbit de mai multe ori cu Ana, care a ajuns în Cluj, după cum a promis, și care s-a oferit să vină la noi acasă dacă credem că nu ne descurcăm. Nu a fost nevoie, deoarece încă gestionam lucrurile destul de bine. Oricum, Ana mi-a dat întruna sfaturi la telefon, mi-a monitorizat starea, deci mă simțeam în siguranță.

Într-un final pe la ora 11 am ajuns la spital, însoțiți de Ana, pe care am luat-o de pe drum. Soțul meu a plecat să-și rezolve o problemă la mașină (căci, culmea culmilor, am constat că aveam pană la o roată și mi-a fost frică că nu vom ajunge la spital), iar Ana a rămas lângă mine din acel moment până când am născut și am fost dusă într-un salon să mă odihnesc. Am fost consultată, iar din constatările medicului, aveam doar o dilatație de 2-3 cm, deci mă aflam la debutul travaliului. Am fost internată și m-am instalat în salonul meu de travaliu. Între timp, a sosit și soțul meu, care s-a așezat cumințel pe coridor, în așteptare de vești. A venit și moașa, care mi-a măsurat, la rândul ei, dilatația și apoi am fost monitorizată. Ana mi-a arătat cum să urmăresc pe monitor contracțiile (frecvența și intensitatea), precum și bătăile inimii bebelușului. Ulterior, am fost monitorizată de nenumărate ori, dar nu m-a deranjat, mai puțin spre final, când deja nu mai puteam sta pe spate, pentru a putea fi conectată la aparatul respectiv.  De asemenea, Ana mi-a făcut masaj atunci când contracțiile erau mai puternice, m-a încurajat să mă plimb, mi-a amintit cum să respir și mi-a pus la dispoziție toate lucrurile de care am avut nevoie și pe care i le-am cerut. Am ieșit de mai multe ori pe coridor pentru a vorbi cu soțul meu, care a reușit de fiecare dată să mă liniștească și să îmi dea încredere. Aveam contracții mai puternice cam la 4 minute. Apoi, am început să mă dilat foarte repede, ritmul contracțiilor a crescut, la fel și intensitatea acestora. Deoarece durerea era tot mai greu de suportat, am solicitat anestezia epidurală, dar era prea târziu (și acum mă bucur că a fost așa), pentru că momentul nașterii se apropia cu repeziciune. Lucrurile au început să se precipite, am fost palpată de nenumărate ori atât de medicul meu, cât și de moașă, care m-au informat că voi naște curând. Restul travaliului mi l-am petrecut pe minge, care pe mine m-a ajutat, timp în care Ana continua să îmi facă masaj și să mă încurajeze. Am fost dusă în sala de nașteri și mi s-a explicat cum trebuie să împing pentru a face expulzia mai ușoară. Din păcate, cu toate că eram destul de lucidă, nu m-am putut concentra din cauza durerii și nu am prea reușit să fac ce mi se spunea. La indicațiile medicului și ale moașei m-am tot mutat de pe masa ginecologică pe un pat, apoi pe toaletă, pentru a învăța să împing. Ana, care a fost lângă mine și în sala de nașteri, îmi explica, la rândul ei, dar cu mult mai mult tact decât personalul medical, ceea ce m-a determinat să o ascult pe ea. De altfel, și în timpul expulziei auzeam mereu doar vocea ei și pot să spun că m-am simțit mai sigură pe mine. În același timp, Ana îi comunica soțului prin mesaje stadiul în care mă aflam, ceea ce l-a ajutat mult și pe el…cred că e greu să fii și în postura tăticului, care, în mod obișnuit, se plimbă neștiutor pe coridor și nu îl bagă nimeni în seamă. Faza expulziei mi s-a părut cea mai dificilă, dar, din fericire, a fost și cea mai scurtă. Asta pentru că la contracțiile frecvente, s-au mai adăugat și durerile cauzate de strădania mea tot mai disperată de a împinge, precum și faptul că simțeam că nu mai pot respira. Atunci am avut câteva momente de panică reală, am simțit că cedez, îmi spuneam în gândul meu că, fie ce-o fi, eu nu mai pot să fac față. Cred că medicul mi-a intuit teama din acel moment și, deoarece își pierduse răbdarea, a început să mă apese pe abdomen, ca să grăbească expulzia. Aceste apăsări mi-au provocat dureri și mai mari (nu mă mir că după naștere am rămas cu vânătăi), dar, cu toate că eram supărată pe el în acele momente, ulterior m-am bucurat că m-a ajutat să scap mai repede. Adevărul e că, în ciuda faptului că știam că era mai firesc să fiu lăsată să împing când simțeam eu nevoia, chiar îmi doream să scap cât mai repede… și așa a și fost. Când Ana mi-a spus că bebelușul s-a născut, nu mi-a venit să cred. Am fost așa de copleșită de tot momentul acela al nașterii, încât nici nu am simțit efectiv când a apărut micuțul. Atunci m-am relaxat cu adevărat. Am auzit o voce spunând că băiețelul nostru are 3,300 kg și 53 de centimetri și că a primit nota 10. Apoi mi l-au pus pe piept. Am fost emoționată, dar, nu am realizat suficient în clipa aceea că ființa aceea care a stat 38 de săptămâni la mine în burtică chiar a venit pe lume, că e acolo și că va trebui să avem mare grijă de ea pentru tot restul vieții. Mi-au lăsat bebelușul doar un minut, apoi am eliminat placenta și am fost cusută (atunci doar mi-am dat seama că mi s-a epiziotomie, eu nici nu am simțit înainte). Trecuseră 12 ore de când mi s-au rupt membranele, eram epuizată, dar ușurată. Am fost sprijinită să mă cobor de pe masă și am fost dusă în salon. Pe coridor mi-am zărit și soțul fericit, dar nu am reușit să vorbesc nimic, pentru că au început frisoanele, tremuram toată. Într-un sfârșit m-am liniștit, soțul meu a venit în salon, iar îmbrățișarea lui m-a convins că totul e bine, că era mândru de noi și împăcat la rândul lui. La propunerea Anei, ei au coborât împreună la secția de nou-născuți pentru a insista să îmi aducă bebele. Din câte am înțeles, Ana a fost foarte convingătoare și diplomată, cert e că după o oră mi-am revăzut puiuțul. De-abia atunci m-au copleșit tot soiul de sentimente: dragoste, milă, teamă, o varietate de stări pe care doar o mămică le poate experimenta. A fost momentul nostru, prea scurt însă, deoarece asistentele erau speriate că micuțul va păți ceva dacă va sta mai mult în salon…ceea ce, evident, nu e adevărat. Ce poate să-i facă mai bine micuțului decât apropierea mamei, care îi poate oferi căldură, hrană, mângâiere și o iubire nemărginită?

In urmatorul “episod” – despre un inceput anevoios de alaptare si cum am reusit pana la urma!

Ana, îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi!

Diana, Radu și Andrei

 

 

2 thoughts on “Nastere cu doula

  1. Tamara

    felicitari, si pt Ana si pt Diana! Cum ii spuneam si Anei, si pe mine m-au ajutat mult sfaturile de la curs. pt ca la 38 de saptamani am facut tensiune mare medicul a vrut sa imi faca cezariana insa pt ca eu am insistat sa nasc natural, dupa sfaturile si beneficiile prezentate la curs legate de nasterea vaginala. asa ca am stat internata 5 zile in spital pt monitorizare, dar nu regret deloc pt ca acum e totul ok, baietelul meu e sanatos iar eu m-am refacut foarte repede. asa ca ii multumesc Anei pt sfaturile ei. o sa recomand cu caldura cursurile ei oridecateori am ocazia.

    Reply
  2. Ana Gogan Post author

    Tamara draga, ma bucur asa mult cand aud ecouri ale vorbelor mele in intamplarile adevarate ale nasterilor voastre. Chiar si numai ca incurajare, sau ca o schimbare de atitudine, intr-una mai increzatoare pentru mamici. Cred ca in cazul tau a fost mult mai mult de atat beneficiul din urma cursului si asta imi aduce satisfactiile cele mai mari. Sa-ti traiasca bebe si sa va revad sanatosi! Pupici

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *