Un inceput de alaptare anevoios

Va amintiti de Diana, mamica pe care am insotit-o in calitate de doula la nasterea fiului ei, intr-un spital de stat din Cluj. V-am promis in postul trecut o continuare a povestii ei, despre un inceput anevoios de alaptare si cum pana la urma a reusit – dupa o luna – sa isi hraneasca bebele la san!

DSC_0183

“Fiind o proaspătă mămică neexperimentată, nu mi-am dat seama că greutățile de-abia atunci (imediat dupa nastere – n.n.) începeau. După ce m-am odihnit puțin (eu chiar aveam foarte multă energie după naștere, m-am recuperat relativ repede și ușor), m-am dus la salonul de nou-născuți, să îmi alăptez bebelușul. Cu toate că tocmai născusem, nu a vrut nicio asistentă să mă însoțească, așa că m-am dus singură cu liftul…ceea ce nu a fost dificil pentru că gândul că îmi voi vedea băiețelul mi-a dat suficientă forță. Asistenta care avea în grijă nou-născuții mi-a spus că bebelușului i s-a dat deja lapte praf cu biberonul, era sătul, iar atunci dormea, deci era mai bine să mă întorc mai târziu, la 22, când era program de alăptat. Eu am insistat să mi se aducă bebelușul în salon, dar mi s-a spus că acest lucru nu era posibil decât a doua zi. Nu știu ce a speriat-o atât de tare pe asistentă, cert e că la ora 21.45 a venit la mine în salon să îmi zică să nu mai cobor, deoarece copilașul a fost alimentat a doua oară, deoarece i se făcuse foame, iar acum se afla la incubator, că e cald acolo și se simte bine. Am fost sfătuită pe un ton destul de politicos să rămân acolo până dimineață, că sunt obosită, iar asistentele se pot ocupa mai bine de bebeluș. Am fost asigurată că bebelușul îmi va fi adus în salon a doua zi dimineață la ora 8. Regret și acum că nu am fost mai fermă atunci și am cedat presiunilor personalului, deoarece e posibil să fi evitat astfel problemele cu alăptatul de mai târziu. Singura explicație e că eram destul de speriată de ceea ce mi-a spus asistenta și nu am avut suficientă încredere în mine că voi reuși să-i port singură de grijă bebelușului. De aceea aș vrea să le transmit viitoarelor mămici să fie puternice și hotărâte, deoarece ele își pot îngriji cel mai bine copilașul. A doua zi m-am dus dis-de-dimineață să îmi văd și să îmi alăptez copilul, dar am fost anunțată cu seninătate că iarăși primise biberon, iar acum urmau să îi facă un vaccin, pentru ca ulterior să fie adus în salon. L-au adus abia la 11, când eu eram deja nervoasă și contrariată, dar am uitat totul când l-am luat în brațe și l-am schimbat în hăinuțele cumpărate de mine cu atâta drag. Din acel moment, am încercat de nenumărate ori (chiar au fost nenumărate) zi și noapte să-l pun la sân, dar el, micuțul, nu a reușit să sugă. Plângea, se agita, scăpa mamelonul…iar eu, stresată că moare copilul de foame, sfârșeam inevitabil prin a-i da lapte praf. Astfel se potolea, deoarece lăpticul venea ușor prin tetina biberonului, apoi dormea mult și mulțumit. Nu l-am auzit plângând cât am stat în spital decât atunci când încercam să-l pun la sân. Ana a venit în vizită a doua zi după ce am născut și mi-a arătat diverse metode pentru a-l face să sugă, dar, din păcate, nu am reușit. El nu părea nici mîncăcios și nici nu putea prinde mamelonul. Ana m-a sfătuit să-l dezobișnuiesc de biberon și să-i dau laptele cu seringa sau cu lingurița. Așa am și făcut, iar bebelușul meu a mâncat laptele praf cu seringa. După vreo trei zile am fost externată și m-am simțit excelent la gândul că voi ajunge acasă. Am plecat dezamăgită total dintr-un spital căruia i se atribuise de către UNICEF titulatura de Spital prieten al copilului, asta însemnând că în spital se încuraja alăptarea, bebelușii nu primeau lapte praf, iar personalul trebuia să stea tot timpul la dispoziția mămicilor pentru a le învăța să își alăpteze bebelușii. De fapt, toți nou-născuții primeau lapte praf cu biberonul, consilierii pentru alăptare erau inexistenți, iar asistentele mi-au spus cu o oarecare compătimire că bebelușul meu e leneș și că nu va putea suge. Mai mult, pe fișa de externare au notat fără rușine (asta am constatat când am ajuns acasă) că băiețelul meu a fost hrănit exclusiv cu lapte matern.

Nu am renunțat nicio clipă la ideea că voi putea să îmi alăptez bebelușul, așa că, odată ajunsă acasă, m-am străduit, din nou, să-i dau să sugă, folosind mameloane din silicon, deoarece copilului îi era mai ușor să prindă, în plus acestea imitau biberonul. Ana m-a vizitat din nou și a continuat să se informeze pentru a mă ajuta să-mi rezolv problema. Mi-a arătat cum să-l pun la sân, mi-a făcut rost de mai multe pompe, ca să scot laptele din sani să-l dau bebelușului și am vorbit la nesfârșit la telefon. Nu știu cum de a avut atâta răbdare cu mine, a fost permanent binevoitoare și m-a încurajat mereu spunându-mi că sunt pe drumul cel bun. Între timp, bebele sugea puțin, se enerva, sânul stâng a început să mi se umfle și să mi se inflameze, aveam frisoane, eram epuizată și descurajată. Cu toate acestea, deoarece bebele dormea, eu credeam că se hrănește bine și că e mulțumit. De fapt, el avea icter și era somnolent. Totuși, când l-am cîntărit și am văzut că greutatea scăzuse sub 3 kilograme, mi-am dat seama că nu mănâncă suficient. Ana mi-a împărtășit bănuiala ei că micuțul nu poate prinde sânul deoarece are o problemă la limbuță, respectiv că frenul limbii era prea scurt, iar el nu își putea duce limba pe cerul gurii pentru a suge. În acel moment, Ana mi-a recomandat să apelez la un consilier în alăptare, o altă persoană specială și dedicată, datorită căreia astăzi simt bucuria de a-mi vedea bebelușul la sân. Ea a venit acasă, a confirmat ceea ce-mi spusese Ana, și anume că bebele avea o problemă cu limbuța și am stabilit ca tre uia sa facem o interventie chirurgicala pentru a remedia problema. În acest context, consiliera mi-a spus că ar fi două lucruri importante de făcut: să îmi întrețin secreția lactată (pentru că aveam lapte suficient) și să îi dau bebelușului laptele matern pe care îl mulgeam. Din acel moment, timp de trei săptămâni m-am muls cu pompa din trei în trei ore, inclusiv noaptea, pentru ca bebelușul meu să aibă ce mânca. Inițial l-am hrănit printr-un tub de alimentație (SNS – sistem de nutritie suplimentare), apoi, pentru că era destul de incomod, am revenit la biberon…dar cel puțin se hrănea cu laptele meu. Evident că tot acest proces m-a extenuat. Laptele venea greu și puțin la început, iar bebelușul era în creștere. Pentru a-i asigura necesarul, stăteam câte o oră la un muls. În timpul acesta, trebuia să mai și hrănesc copilul, să îl schimb, să îl plimb în brațe, să mă odihnesc sau să mănânc. Au fost multe momentele în care am vrut să renunț, să îi dau lapte praf și să îmi fac viața mai ușoară, cu atât mai mult cu cât aveam impresia că băiețelul nu se sătura. Dar nu am cedat. La data fixată, băiețelului i s-a făcut intervenția necesară, iar a doua zi a început să sugă, mai greu la început, apoi a devenit un mâncăcios. Nu pot să descriu senzația pe care am avut-o când, după o lună de la nastere, mi-am putut alăpta copilul. Într-adevăr, în timpul alăptării se creează comuniunea cea mai profundă între mamă și bebeluș. Nu mă mai săturam privindu-l. Problemele nu s-au oprit aici, deoarece alăptarea nu e așa ușoară precum se crede, cel puțin pentru mine nu a fost. Au urmat rănile pe care puiuțul mi le-a făcut, deoarece nu prindea chiar corect sânul, apoi o altă inflamație a sânului, datorată faptului că el nu scotea tot laptele, agitația lui cauzată de faptul că ejecția laptelui era prea puternică etc. Toate momentele astea, pe care cu siguranță le traversează multe mămici, pot fi depășite cu răbdare, cu încredere, cu o disponibilitate permanentă, cu sacrificii și cu un psihic echilibrat (după cum spunea Ana, laptele vine din cap; toate femeile pot să alăpteze dacă își doresc asta). Răsplata este înmiită…toate se uită, toate trec, când îngerașul tău e mulțumit, dolofan și îți zâmbește suav chiar și dimineața la 4. Asta nu înseamnă că nu regret multe dintre aspectele vieții dinainte, pentru că e clar că totul se schimbă odată cu aducerea pe lume a unui copil, dar, pe de altă parte, am dobândit sentimentul că sunt împlinită ca femeie. Sunt mândră când vorbesc despre bebele nostru, mă consider mai responsabilă și mai încrezătoare în forțele mele, după experiențele prin care am trecut. Cu siguranță nu mi-ar fi fost așa de ușor fără Ana, consiliera in alaptare și soțul meu, cele trei persoane speciale care m-au sprijinit enorm.

Ana, îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi!

Diana, Radu și Andrei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *